Descriere:
Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1965 în Bucureşti. După terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitală), a devenit student la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1980. Între 1980 şi 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista “Caiete critice”. Şi-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucureşti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucureşti.
Mircea Cărtărescu a debutat în anul 1978, în “România literară”. Are o bogată activitate literară iar numeroase din romanele şi poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusă în franceză şi spaniolă şi nominalizată în Franţa pentru Premiul Medicis, Premiul pen
Citeste tot
Descriere:
Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1965 în Bucureşti. După terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitală), a devenit student la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1980. Între 1980 şi 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista “Caiete critice”. Şi-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucureşti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucureşti.
Mircea Cărtărescu a debutat în anul 1978, în “România literară”. Are o bogată activitate literară iar numeroase din romanele şi poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusă în franceză şi spaniolă şi nominalizată în Franţa pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul uniunii Latine- ediţia necenzurată a apărut în 1993 şi se numeşte “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul ASPRO pe 1994 (tradusă în franceză şi olandeză), “Orbitor”- Aripa stângă – premiul ASPRO pe 1996
Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic şi vizionar, Orbitor reprezintă prima parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul şi Aripa dreaptă- care se anunţă excepţională. După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză. O proză densă şi profundă, realistă şi onirică, descriptivă şi halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete de apă, populată de personaje şi de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterană psihanalitică şi luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi anatomie a fiinţei, fără termen de admiraţie în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher.”
Mircea Cărtărescu îşi caracterizează însă altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”
Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează în câteva rânduri conţinutul romanului: “Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”
Primul capitol debutează cu o imagine descrisă într-o maniera proprie şi foarte personală. Este descrisă priveliştea de vis a nopţilor bucureştene. În viziunea autorului, oraşul , pentru el, era o lume aparte, o lume plină de mister în care rareori se încumetase să pătrundă, dar, pe care o cunoştea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircişor, îşi reaminteşte cu nostalgie de vremurile în care stătea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe întuneric, privind “tripticul nocturn, de o strălucire sticolasă, nesfârşită, inepuizabilă”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a răpit priveliştea, i-a furat visele...
În acel colţ al camerei începeau visele sale, o aventură printre clădirile misterioase ale Bucureştiului, cu huruitul tranvaielor şi fragmente ale unor acţiuni mărunte ale vieţii.
Mama sa, de care mărturiseşte că nu îl lega nimic mai mult decât faptul că “îi spăla rufele, îi făcea cartofi prăjiţi, îl trimetea la facultate”, este mitizată în poemele sale, versuri “venite de nicăieri”.
Revenind la realitate, Mircişor se trezeşte căutând în mica arhivă a familiei adăpostită într-o geantă a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neînsemnate şi printre facturi, găseste un lucru care îl tulbura, o veche proteză, a mamei sale, care, l-a început, l-a dezgustat. I-a atras atenţia însa culoarea deosebită a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o când s-a oprit derutat, în piaţa de pe strada “Domniţa Ruxandra”, unde şi-a dat seama că era culoarea înserării. Atunci a avut o viziune. A văzut-o pe mama sa, conturându-se încet, în jurul protezei. A simţit cum mâna sa îi atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat în blocul de lângă el şi a urcat până la ultimul etaj, ajungând pe terasa. Acolo, i s-a arătat imaginea pe care o iubea, pe care o adora:
Biografia completa o puteti gasii aici:
Mircea Cartarescu
